La finalul multor lecții de fizică și geografie susținute de Roman Dumâci aici, la Școala Internațională Heritage, are loc un mic ritual. Cu zece minute înainte de sunet, după ce materia zilei a fost parcursă, el împarte clasa în echipe și lansează o serie de întrebări fulger – din geografie, științe, orice îi trece prin minte. Echipa care câștigă primește gustări de la cantină.

Nu este o tehnică de predare complicată. Este doar un joc de cultură generală. Dar este, totodată, o lecție despre cum gândește un profesor bun: oferă-le elevilor un motiv să fie curioși, creează în clasă o atmosferă ușor competitivă și jucăușă, iar apoi observă ce se întâmplă. Așa arată educația atunci când vine din partea cuiva care își iubește cu adevărat meseria. „E un joc simplu, nu e nimic ieșit din comun. Dar, în același timp, îi entuziasmează. Și ei învață”, spune el.

Cartea care a schimbat totul

Roman își leagă dragostea pentru geografie de o singură carte, citită pe când avea doar șapte ani: jurnalele lui Mykola Myklukho-Maklai, un explorator ucrainean din secolul al XIX-lea care a trăit printre triburile indigene din Papua Noua Guinee. „Când i-am citit povestea, am rămas uimit. Mi-am spus că vreau să fiu ca el”.

Nu a ajuns în Papua Noua Guinee. Dar acel spirit de curiozitate față de lume, față de modul în care locurile, oamenii și forțele fizice se conectează între ele, nu l-a părăsit niciodată. Se vede în felul în care predă: face mereu legături între discipline, cerându-le elevilor să vadă imaginea de ansamblu.

Un drum care a trecut prin Vietnam 

Drumul lui Roman către Heritage a fost oricum, numai simplu nu. A adunat experiențe așa cum alții colecționează ștampile în pașaport. Originar din Ucraina, unde a și absolvit Geografia la Universitatea Națională „Ivan Franko” din Lviv, Roman a trecut printr-un schimb Erasmus de șase luni în Italia și a predat timp de trei ani în Vietnam, înainte ca pașii să-l poarte, în cele din urmă, spre Moldova.

Experiența din Asia l-a marcat profund, iar Roman vorbește și astăzi cu deschidere despre asta. Elevii vietnamezi, explică el, au un anume fel de disciplină și concentrare, trăsături pe care le-a integrat discret în propriul stil de predare.

„Elevii din Asia sunt, de regulă, foarte respectuoși și disciplinați. Asta m-a făcut ca, atunci când observ tipare de comportament care nu-mi plac, să încerc să fiu destul de strict. Dar, în același timp, elevii noștri de aici sunt mai creativi”.

Când a început să caute următoarea destinație, și-a dorit un loc mai aproape de casă. A luat în considerare Polonia, Slovacia, România. Însă Heritage s-a remarcat – nu doar printr-un site bine prezentat, ci prin felul în care școala se descria. S-a alăturat echipei Heritage acum trei ani și jumătate și, de atunci, nu a mai privit înapoi.

Superputerea de care nimeni nu vorbește

Dacă îl întrebi pe Roman ce definește un profesor grozav, nu îți va vorbi despre planificarea lecțiilor sau despre structura programei. Îți va vorbi, în schimb, despre stăpânirea de sine. „Superputerea mea este că știu cum să rămân calm și cum să-mi gestionez emoțiile. Datorită acestui lucru, reușesc să-i fac pe elevii mei să se simtă în siguranță”.

Sună simplu. În practică, este una dintre cele mai grele lucruri de făcut într-o clasă plină de adolescenți. Roman și-a câștigat o reputație în rândul elevilor săi pentru corectitudine – genul care nu se clatină chiar și atunci când o relație este tensionată. Povestește despre un elev din Vietnam, un băiat pe nume Lamanh, care părea ostil în primele două luni. Roman a continuat să-i noteze lucrările corect. A continuat să se prezinte cu aceeași implicare în fiecare zi. Și apoi, treptat, ceva s-a schimbat. „La un moment dat, a început să-i placă materia mea. Și am simțit că a început să mă placă și pe mine”.

Când geografia și fizica „se împletesc”

Roman predă atât geografie, cât și fizică la Heritage, adesea aceluiași grup de elevi. El nu vede acest lucru ca pe o complicație, ci ca pe o oportunitate: cele două materii fac mereu trimitere una la cealaltă.

Curenții de convecție, de exemplu, apar în ambele: o dată – ca un concept de fizică, o dată – ca o forță care modelează sistemele meteorologice. Roman și-a făcut un obicei din a evidenția aceste conexiuni. „Vă amintiți că am studiat asta la geografie? Vă amintiți că am discutat același lucru la capitolul patru din fizică?”, îi întreabă el.

O evaluare pe care o poți vedea, nu doar măsura 

Roman nu așteaptă un test pentru a ști dacă un elev a înțeles ceva. El observă. Face contact vizual. Urmărește cât timp îi ia cuiva să citească o întrebare, cât de des se apleacă să șoptească colegului de lângă ei. „Doar pentru că întrebi un elev dacă înțelege, nu înseamnă că într-adevăr înțelege. Trebuie să te uiți la reacțiile lor. Asta îți spune mai mult decât orice test”.

Această atenție se extinde și asupra modului în care reacționează atunci când un elev întâmpină dificultăți. Nu îi scoate în evidență în fața clasei. Explică din nou, diferit. Iar elevii, spune el, observă și apreciază acest lucru – chiar dacă nu o spun niciodată direct.

Când geografia prinde viață

Pentru munca structurată, Roman se bazează mult pe Cambridge Support Hub – o platformă unde creează teme, organizează activități unde generează idei alături de elevi și îi menține implicați prin instrumente aliniate curriculumului. Este, spune el simplu, extrem de util.

Apoi, mai este și clubul. Acum doi ani, Roman a inițiat o activitate unică în orar: un club GIS (tehnologii geoinformaționale), unde elevii au învățat să lucreze cu aceleași programe de cartografiere folosite de urbaniști și de analiștii de date satelitare. Proiectul pe care îl amintește ori de câte ori vorbește despre acest club este modelul 3D al bulevardelor Decebal și Dacia din Chișinău, construit de la zero pe baza unor date cartografice reale. 

„Sunt, practic, instrumente digitale de lucru cu hărți și imagini din satelit – tot ceea ce stă în spatele aplicației Google Maps, de pe telefonul fiecăruia”.

Pentru ce este școala, de fapt

Roman are o filozofie clară despre ce ar trebui și ce nu ar trebui să facă școala. Într-o epocă în care orice întrebare poate primi răspuns de pe un telefon, el este mai puțin interesat să transmită cunoștințe și mai mult să-i învețe pe elevi cum să le pună la îndoială.

„Cunoștințele nu mai sunt partea cea mai importantă. Ceea ce contează este modul în care le analizezi, cum le evaluezi – gândirea ta critică”.

Pentru părinții care iau în considerare Școala Internațională Heritage, Roman Dumâci este, probabil, cel mai convingător argument: un profesor care a văzut lumea, s-a gândit profund la rolul educației și a ajuns la concluzia că cel mai important lucru pe care îl poate oferi o școală unui copil nu are legătură cu notele la teste.

„Funcția principală a școlii este să te facă un om – un om bun. Cred că acesta este cel mai important rol al școlii”.